Banner 468

vineri, 29 iulie 2011

Opera lui Mihail Sebastian

0 comentarii
 
Format în atmosfera de la Cuvântul unde a fost redactor între 1927 şi 1934, Mihai Sebastian (1907 - 1945) face până la un puct carieră literară comună cu Mircea Eliade. Debutează în 1932 în Fragmente dintr-un jurnal găsit, proza unui dezabuzat prematur, imoralist şi disponibil în formula Gide, vizând autenticitatea. Femei (1933) se compune din patru experienţe erotice în mediu parizian ale lui Ştefan Valeriu, o iubire platonică pentru o femeie matură, un amor pentru o femeie măritată, despărţită şi remăritată, altul pentru o cvasiinfirmă care şi moare născând. Se observă detaşarea rece a eroului dornic nu atât de satisfacţii, cât de cunoaştere, de aventură morală, fără a distinge binele de rău.

Cel mai interesant roman a lui Mihail Sebastian, De două mii de ani (1934), îşi propune un sondaj interior spre a-şi lămuri destinul, fatalitatea de a aparţine, în condiţiile discriminării rasiale, comunităţii iudaice şi totdeodată pământul românesc natal. Romancierul confirmă în mod paradoxal opinia lui Nae Ionescu din prefaţă că evreul e condamnat aprioric, prin simplul fapt de a fi evreu, de a nu fi recunoscut pe Mesia, la o suferinţă eternă, metafizică, fără putinţa de se mântui în veac. Consecinţa a fost ca unii l-au declarat renegat, trecut pe poziţii absurde, ceea ce i-a dat prilejul unei revanşe polemice de o mare onestitate ca şi de un remarcabil simţ al ironiei (Cum am devenit huligan, 1935). De altfel şi în roman versatilitatea lui Nae Ionescu apare în persoana eroului Ghiţă Blidaru. Alt roman, Oraşul cu salcâmi (1935), e prea îndatorat Falsificatorilor de bani al lui Gide, fiind însoţit ca şi acesta de un jurnal. În sfârşit, Accidentul (1940) e numai o simpatică naraţiune de magazin ilustrat (eroul, Paul, scăpat de prea facila Ann, face o cură de lumină la schi cu profesoara Nora Munteanu).

Teatrul lui Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanţa, 1938; Steaua fără nume, 1944; Ultima oră, 1945, pe ecran cu titul Afacerea Protar) e agreabil şi inteligent, poetic în formula Jean Giraudoux, dar lipsit de adâncime. Corina îşi suspendă vilegiatura înainte de vreme pentru ca să nu distrugă visul început cu Ştefan Valeriu în vacanţa sentimentală, Mona, debarcată dintr-un tren şi găzduită o noapte de profesorul de matematici Miroiu pleacă şi ea înainte ca visul absurd al astronomului amator să se concretizeze, doar Magda Minu fiind un spirit mai pozitiv, convinge un afacerist ce se credea şantajat să finanţeze excursia în Asia a profesorului de istorie veche Andronic cu ea pe urmele lui Alexandru cel Mare.

sursa: Al. Piru - Istoria literaturii române
Readmore...

Mihail Sebastian - Insula

0 comentarii
 

Durata: 64 minute

Distribuţia: Ştefan Mihăilescu Brăila, Adrian Pintea, Tamara Buciuceanu, Dem Savu, Dana Dogaru, George Constantin 

Mihail Sebastian (1907 - 1945) a fost un romancier şi dramaturg român.
Readmore...
miercuri, 27 iulie 2011

Opera lui Ion Luca Caragiale (II)

0 comentarii
 
Fundalul comediei O scrisoare pierdută (1884) îl constituie alegerile de deputaţi din 1883, când s-a pus problema revizuirii Constituţiei, dar substratul nu-l formează competiţia politică de idei între partide, ci ingeniozitatea în descoperirea mijloacelor prin care se poate obţine, subteran, avantajul politic. 

La putere se aflau în 1883 liberalii, în guvernarea cunoscută sub numele de viziratul lui I. C. Brătianu. Organizatia locală a partidului guvernamental dintr-un orăşel de munte, prezidată de Zaharia Trahanache, mare proprietar, sprijină candidatura avocatului Tache Farfuridi, pe care avocatul Nae Caţavencu, şeful grupului independent (disident), vrea s-o înfrângă, folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe

În vreme ce scaunul de deputat este disputat în acest mod, guvernul trimite de la centru un candidat oficial în persoana lui Agamemnon Dandanache, desemnat şi el ca urmare a unui şantaj, mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu, ales desigur "în unanimitate", fiindcă avocatul Caţavencu pierde scrisoarea care, printr-un curier pensionar onest, deşi turmentat, revine la Zoe.

Caragiale se amuză pe seama credulului Trahanache, alt jupân Dumitrache, aprobând până la capăt maxima tautologică a fiului său aflat la studii în Franţa: "Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zica că nu le are!" La fel de pitoresc e limbajul lui Caţavencu progresist numai în vorbe: "Istoria - zice el - ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe". Cât despre Dandanache, el n-are nici o conştiinţă a şantajului (Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam... şi să rămân fără coledzi!")

Intenţia de caracterologie e vizibilă şi în onomastica personajelor: Trahanache e ticăitul, Farfuridi licheaua, Dandanache încurcatura neaşteptată, dandanaua, Caţavencu demagogul, Pristanda comisarul, poliţaiul servil, care joacă (pristandaua e un joc) cum îi cânta alţii, Tipătescu e tipul Don Juan, un cetăţean, omul cu scrisoarea, apare doar cu numele viciului său: Cetăţeanul turmentat.
Readmore...
duminică, 24 iulie 2011

Opera lui Ion Luca Caragiale (I)

0 comentarii
 
Până în 1890, Ion Luca Caragiale (1852-1912), nepotul actorului Costache Caragiale, este dramaturg, marele dramaturg al Junimii şi cel mai mare dramaturg român. Din 1892 şi până în 1910 publică exclusiv schiţe, nuvele, povestiri, afirmându-se ca un strălucit prozator modern.

Înţeles în cele mai diverse chipuri, cum se întâmplă cu toţi marii scriitori, Caragiale este în literatura română, în primul rând, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală, şi un caracterolog, Moliere al nostru. Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.


O noapte furtunoasă (1879) nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniţi, de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu şi căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanţilor forţei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, şi la arivismul amploaiaţilor de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la "onoarea de familist" a jupânului, compromisă, la lipsa de "rezon" a ipistatului prea încrezător şi grăbit să faca uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine, la limbajul semicult al ziariştilor, adepţi ai unor sloganuri sublime pe care le pronunţă după ureche, aplicându-le, dacă s-ar ivi ocazia, pe dos.

Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soţia îl trădează cu Chiriac, calfa, omul de încredere, Rică, aventurierul hilar, asaltând pe cumnata chiristigiului, Ziţa.


Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1880) şarjează pe micul funcţionar la pensie, etern de partea puterii, care doreşte republica pentru a avea pensie şi leafă şi nu concepe revoluţia decât cu aprobarea autorităţilor ("Câtă vreme sunt ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţie?"). Ameţit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de "Galibardi" şi cei  o mie de "volintiri" ai lui şi crede că papa, "iezuit, aminteri nu prost" a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil.

Clasice sunt explicaţiile împărtăşite de Leonida soţiei sale, Efimiţa, privitoare la ipohondrie. "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă."

Deşi amândoi constată că s-au înşelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu "chiuia şi trăgea la pistoale" drept mişcare de stradă, nici unul nu-şi modifică atitudinea, Leonida pozând mai departe în atoateştiutor, iar Efimiţa admirând mai departe priceperea lui: "Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!"
Readmore...

Caragiale - O scrisoare pierdută

2 comentarii
 

Durata: 120 minute

Înregistrare din 1951

Intepretează : Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan

Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat cel mai mare dramaturg şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români.
Readmore...
miercuri, 20 iulie 2011

Viata si opera lui Plaut

0 comentarii
 
Viaţa lui Plaut


Titus Maccius Plautus - "Regele" teatrului roman preclasic, cel mai important comediograf roman şi cel mai semnificativ autor al debuturilor literaturii latine n-a fost nici roman ori măcar latin. S-a născut la Sarsina, undeva relativ departe de Roma, adică la nord-est, în Umbria, într-o zonă relativ recent supusă de romani, pe versantul adriatic, la nivelul actualului Rimini. Însuşi numele autorului a constituit obiect de controverse, până s-a ajuns la formula Titus Maccius Plautus. Sigur este doar cognomenul de Plautus, formă literară şi urbanizată pentru Plotus, "talpă lată".
S-a născut în jurul anului 250 î.Hr., eventual în 254 sau în 251. Provenea dintr-o familie de actori din teatrul popular italic, care străbătea satele pentru a reprezenta diverse farse. Psihanaliza ar putea demonstra oricând vestigiile unei copilării aspre în comediile "defulante" ale lui Plaut. Oricum mediul copilăriei sale îl va marca. 
Sarsinatul, ca să-l numim astfel, va pleca tânăr la Roma, unde va lucra în atelierele care munceau pentru teatrele ce nu aveau un sediu stabil. El trebuie să fi jucat şi ca actor în unele piese dramatice ale vremii. Plaut a cunoscut începuturile teatrului roman, a învăţat greceşte şi a venit în contact cu literatura greacă. S-ar spune că, întocmai ca Shakespeare, Moliere şi Goldoni, Plaut a cunoscut din totdeauna, adică din prima tinereţe, viaţa teatrului roman incipient. O anumită legendă afirmă că Plaut şi-a risipit în afaceri comerciale neizbutite tot ce agonisise în prima tinereţe şi că, în consecinţă, s-a angajat la un morar să învârtească, precum un sclav, moara de măcinat. În orice caz, în cursul unei existenţe abundente în aventuri şi în frustraţii, Plaut trebuie să fi cunoscut viaţa străzii şi a casei familiilor mediteraneene, pe care o prezentase şi comedia nouă elenistică. Nu ştim decât că, din 215 sau 212 î.Hr. până în 186 sau în 184 î.Hr., Plaut a alcătuit şi reprezentat relativ numeroase piese de teatru. Se pare că la cinsprezece ani după cel de al doilea război punic, Plaut înregistra încă un apreciabil succes de public. A murit probabil la Roma, în 184 î.Hr.


Opera lui Plaut 


Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.


Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin) 

8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)  
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;  
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.

sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine
Readmore...

Plaut - Amphitryo

0 comentarii
 

Durata: 51 minute

Înregistrare din anul 1976  

Distribuţie: Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Mariana Mihuţ, Ica Matache, Victor Ştrengaru

Plaut (254 - 184 î.Hr.) - este considerat părintele teatrului roman preclasic şi cel mai semnificativ autor al începuturilor literaturii latine. Plaut a creat mostre strălucitoare de caricaturizare care au slujit ca model multor comediografi posteriori... Spirituale, veşnic scânteietoare ca Pseudolus, sau groteşti ca Ballio, soldaţi fanfaroni sau părinţi decrepiţi, caracterele plautiene comportă un comic suculent...
Readmore...
marți, 19 iulie 2011

Gogol - Mantaua

0 comentarii
 

Durata: 82 minute

Distribuţie: Virgil Ogăşanu, Petre Lupu, Petre Moraru, Dan Condurache, Mircea Constantinescu, Virginia Mirea, Ion Chelaru, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Nicolae Călugăriţa

Nikolai Vasilievici Gogol (1809 - 1852) a fost un prozator şi dramaturg rus.
Readmore...
luni, 18 iulie 2011

Viata si opera lui Terenţiu

0 comentarii
 
VIATA LUI TERENŢIU

Existenţa acestui poet comic este relativ mai bine cunoscută datorită unei biografii a lui Suetoniu, care ne descrie chiar fizicul comediografului: era de statură mijlocie, cu trup delicat, întunecat la piele. Se numea Publius Terentius Afer şi nu provenea din Italia. S-a născut în zona Cartaginei, rivala Romei, rivală care renunţase însă să mai dispute romanilor întâietatea în Mediterana. De aici şi supranumele de Afer, "africanul", care totuşi nu desemna îndeobşte un cartaginez, ci un exponent al populaţiilor învecinate punilor, deci un getul sau un numid. S-a născut în 195 ori în 190, mai degrabă decât în 185 î.Hr. Fusese poate luat ca sclav de către cartaginezi şi vândut de ei romanilor. 

Vestigii ale frustrărilor, încercate în copilărie, pot fi detectate în opera lui Terenţiu, deşi supraeul lui pare să fi fost mult mai sever decât cel al lui Plaut. Şi el a răspuns prin râs la frustrările copilăriei. 

La Roma, Terenţiu ajunge în posesia senatorului Terentius Lucanus, care-i dă o educaţie aleasă, atras de inteligenţa adolescentului. Apoi îl eliberează. 

Aşadar copilăria şi adolescenţa lui Terenţiu au fost marcate nu numai de frustrări, ci şi de grija stăpânului pantru formarea lui, ceea ce a favorizat tendinţa spre meditare asupra omului şi omeniei. 

După ce adoptă, cum era şi firesc, prenumele şi numele gentilic al fostului său stăpân, Terenţiu, care ajunge cu vremea să posede o grădină lângă Roma, frecventează cercul Scipionilor, deschis spre preconizarea idealului de "omenie". Terenţiu s-a decis să scrie teatru comic, atât pentru a răspunde unei mode încă răspândite, cât şi ca să dea curs propensiunii sale spre umor. Şi-a alcătuit comediile între 166 şi 160 î.Hr.

În 160 sau 159 î.e.n. pleacă spre Grecia, într-o călătorie de studii, poate spre a-şi procura noi librete comice. însă moare pe drum răpus de boală sau într-un naufragiu.


OPERA LUI TERENŢIU

Ni s-au transmis integral şase comedii tererţiene. Care sunt acestea? 

În primul rând "Fata din Andros", Andria, reprezentată în 166 î.Hr., ca prima comedie terenţiană. (Comportă o poveste delicată de dragoste între tânărul Pamphilus şi frumoasa Glycerium, fată părăsită în copilărie pe insula Andros şi apoi adusă la Atena. Dar Simo, tatăl îndrăgostitului, vrea să-l însoare pe Pamphilus cu Philumena, fiica prietenului său Chremes. Sclavul Davos manevrează abil şi, în final, Pamphilus se căsătoreşte cu Glycerium, recunoscută şi ea ca fiică a lui Chremes, iar Philumena se mărită cu Charinus, pe care îl iubea cu pasiune).

Se adaugă "Eunucul", Eunuchus (care prezintă tribulaţiile a doi fraţi, tânărul Phaedria, îndrăgostit de curtezana Thais, pe care o cultiva şi militarul Thraso, şi Chaerea. Acesta din urmă se strecoară, deghizat în eunuc, în casa curtezanei, unde se afla tânăra Pamphila, pe care o iubea. În final, Chaerea se căsătoreşte cu Pamphila, în vreme ca Phaedria şi Thraso, care era secondat cu parazitul Gnatho, o adoră în continuare pe Thais).

Interesantă este şi comedia "Cel ce se pedepseşte singur", Heautontimoroumenos (adică bătrânul Menedemus ce îşi cultiva statornic ogorul, pentru că îşi pierduse fiul, tânărul Clinia. Acesta fugise în Asia, deoarece Menedemus nu îl lăsase să se căsătorească cu o fată săracă. După multe peripeţii, care implică pe isteţul sclav Syrus, Clinia, întors acasă, se căsătoreşte cu fata săracă, Antiphila, identificată ca fiica lui Chremes, un alt bătrân al piesei).

Dar cea mai bună comedie terenţiană şi ultima reprezentată, adică în 160 î.Hr., este "Fraţii", Adelphoe (în care doi fraţi bătrâni, Micio şi Demea, practică două moduri de viaţă diferită: cel dintâi trăieşte îmbelşugat şi rafinat la oraş, în vreme ce celălalt îşi cultivă auster ogorul. În final, Demea înţelege cât de greşită fusese educarea severă, dată fiului său Ctesipho, care pusese pe Aeschinus, fratele lui, crescut mai liber de către Micio, să răpească o chitaristă de la un proxenet, pentru uzul lui. Căci Aeschinus se căsătoreşte cu o fată săracă şi onestă).

Celelalte două comedii terenţiene sunt: Phormio (după numele unui parazit) şi "Soacra", Hecyra ( cea mai puţin gustată de publicul poetului).
Readmore...

George Bernard Shaw - Cezar şi Cleopatra

0 comentarii
 

Durata: 109 minute

Distribuţie : George Constantin, Mircea Albulescu, Valeria Seciu, Ion Marinescu, Silvia Nastase, Dan Condurache

George Bernard Shaw (1856 - 1950) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat cel mai mare dramaturg de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic.


Readmore...
duminică, 17 iulie 2011

Terenţiu - Opera

0 comentarii
 
Terenţiu (Publius Terentiu Afer) (c.190 - 159 i.Hr.), poet comic latin.

Originar din Africa, poate berber din Cartagina, Terenţiu este adus ca sclav la Roma de către senatorul Terenţiu Lucanus care, după ce-i asigură o educaţie îngrijită, îi redă libertatea. Apropiat "Cercului Scipionilor", Terenţiu scrie şi reprezintă pe scenele Romei, între 166 şi 160, 6 comedii: Fata din Andros, Soacra, Cel care se pedepseşte singur, Eunucul, Phormio, Fraţii.

Modelul folosit cu precădere îl constituie comediile de moravuri ale lui Menandru, al căror echilibru scenic şi analiză psihologică formează idealul său artistic.În piesele lui Terenţiu însă contopirea elementului grecesc cu cel roman este desăvârşită, autorul urmărind mai puţin să stârnească râsul cât mai ales să zugrăvească omul în toate ipostazele lui.

Terenţiu moare în timpul unei călătorii în Grecia.

Trecerea de la Plaut la Terenţiu este cea de la farsa lirică la drama psihologică. Interesul pentru o construcţie bine închegată, pentru verosimilitatea acţiunilor şi motivarea caracteriologică a personajelor, accentul sporit pus pe latura morală care duce la schimbarea structurii dramatice tradiţionale, limbajul rafinat al comediilor sale din care stridenţele şi efectele comice ieftine sunt înlăturate, toate fac din Terenţiu un autor modern faţă de celălalt mare comediograf latin, Plaut

Receptat încă din antichitate, teatrul lui Terenţiu se impune, prin ideile sale umaniste, epocii moderne, fiind nu numai jucat, dar şi folosit ca sursă de inspiraţie pentru mari dramaturgi.
Readmore...

Terenţiu - Fraţii

0 comentarii
 

Durata: 33 minute

Înregistrare din 1977

Distribuţie: Radu Beligan, Matei Alexandru, Mihai Malaimare, Mihai Fotino, Constantin Dinulescu

Terenţiu (c.190 - 159 i.Hr.) - poet comic latin.
Readmore...
sâmbătă, 16 iulie 2011

Aristofan şi comediile sale

0 comentarii
 
ARISTOFAN [Aristophanes] (445 — 386 î.Hr.) - poet comic grec. 

După datele biografice, destul de sumare şi nesigure, Aristofan, fiul unei familii ateniene colonizate în insula Egina, a primit o educaţie aleasă, studiind discpline diverse (gramatica, muzica, retorica, filosofia etc.).

Perioada Războiului peloponesiac (431 - 404 î.Hr.) declanşează un lanţ de crize care-l determină pe Aristofan să ia poziţie faţă de război, considerându-l principala cauză a decadenţei politice şi morale.

A debutat în 427 î.Hr. cu comedia Benchetuitorii, sub un nume de împrumut. Creaţia poetică a lui Aristofan este prodigioasă. A compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter, Broaştele, Adunarea femeilor şi Plutos.

Comediile sale, care, la prima vedere, par a fi făcute doar pentru a stârni râsul, exprimă convingerile profunde ale unui cetăţean angajat în viaţa politică a vremii. Profund marcate de actualitate, ele aparţin tipului numit comedie veche, a cărei structură complexă e ilustrată prin punerea în scenă grandioasă, prin participarea intensă a corului la acţiune şi prin introducerea parabazei, episod în care tonul comic este abandonat, autorul având prilejul să ţină un discurs grav.

Problema păcii a constituit o preocupare constantă a lui Aristofan, ea fiind ilustrată cu precădere în piesele Acarnienii, Pacea, Lisistrata. În Cavalerii este atacat Cleon şi politica lui demagogică, demascată şi în Viespile. Atitudinea conservatoare a lui Aristofan explică ridicularizarea lui Euripide, a lui Socrate şi a sofiştilor.Aristofan este un maestru al folosirii procedeului utopiei, atât politice (Păsările), cât şi sociale (Adunarea femeilor, Plutos).

Ancorarea pieselor sale în actualitatea imediată a făcut ca posteritatea lui Aristofan să fie mai puţin glorioasă decât cea a lui Menandru. Piesele sale n-au mai fost reluate în secolele următoare şi nici imitate de romani, naturalismul uneori obscen provocând o reacţie de şoc.

Invenţia lingvistică fără egal, supleţea stilistică, verva, bogăţia imaginaţiei au făcut în schimb ca în prezent comediile lui Aristofan să fie jucate cu succes, semnificaţiile lor depăşind împrejurările particulare.

Readmore...

Tudor Muşatescu - Opera

0 comentarii
 
Tudor Muşatescu (1903-1970) - dramaturg popular, dar şi valoros, autor începând din 1925 a peste 100 de piese originale sau adaptate, unele scrise în colaborare, din care mai importante sunt: Panţarola (1928), Sosesc diseară (1932), Titanic vals (1933), ...Escu (1933), Visul unei nopţi de iarnă (1937), Teatru la domiciliu (1944) şi Profesorul de franceză (1946).

Cea mai bună din toate rămâne Titanic vals, comedie cu eroi memorabili din viaţa de familie a provinciei. Spirache, funcţionar la prefectură, om onest, are o fată din prima căsătorie, Gena, şi alta cu a doua soţie, Dacia, pe Sarmisegetuza, un fiu Decebal, altul Traian. Sarmisegetuza (Miza) a rămas însărcinată cu un ofiţer care nu vrea să se însoare cu ea şi e gata să se mărite cu Dinu pe care-l iubeşte Gena.Ca să-l salveze, Gena se declară mama copilului. Toţi o repudiază afară de Spirache care bănuieşte adevărul. Tocmai primeşte o moştenire de 50 de milioane şi, ca să-şi readucă fata în casă, fabrică un testament în care o trece şi pe ea. Banii rezolvă toate litigiile, ofiţerul îşi recunoaşte greşelile şi se însoară cu Miza. Dinu se îndrăgosteşte de Gena. Spirache însuşi e ales deputat, deşi, nevoind să parvină, ceruse să nu fie votat!

Acţiunea e continuată în ...Escu, eroul principal fiind acum Decebal însurat cu Amelie Langada pe care o înşeală cu Nina Damian, prietena casei. Procedând cu tact, Amelie îşi recâştigă soţul făcându-l gelos pentru Bebe Damian.

Tudor Muşatescu a mai publicat versuri (Vitrinile toamnei, 1928), nuvele şi schiţe (Nudul lui Gogu, 1928; Ale vieţii valuri, 1932), un roman (Mica publicitate, 1935), parodii de scrisori (Doresc cu micile mele rânduleţe, 1944) şi aforisme vesele (Fiecare cu părerea lui, 1970).
Readmore...
vineri, 15 iulie 2011

Jean Racine - Andromaca

0 comentarii
 

Durata: 65 minute

Înregistrare din 1966

Distribuţie: Constantin Codrescu, Alexandru Repan, Irina Răchiţeanu Şirianu, Raluca Zamfirescu, Lucia Mureşan, Ludovic Antal

Jean Racine (1639 - 1699) a fost un dramaturg francez. Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea.
Readmore...

William Shakespeare - Iulius Cezar

0 comentarii
 


Durata: 86 minute

Înregistrare din 1971

Distribuţie: Ion Caramitru, George Constantin, Cornel Coman, Dina Cocea

William Shakespeare (1564 -1616) a fost un dramaturg şi poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză.
Readmore...

Euripide si tragediile sale

2 comentarii
 
EURIPIDE [Euripides], fiul lui Mnesarchos şi al lui Cleito; (480 î.Hr, Salamina — 404 î.Hr. Pella, Macedonia). Poet tragic. Cel mai modern dintre tragicii greci, Euripide a fost, prin contradicţiile pe care teatrul său le-a inclus, o personalitate de răscruce în evoluţia genului tragic. Raţio­nalismul său demitizant, dar, mai ales, fascinaţia lumii sale pasionale, îl califică drept precursorul artei noi din toate tim­purile.


Misogin, mizantrop, acuzat de ateism, Euripide a fost totuşi cel mai uman dintre tragici. Pasiunea lecturii, înclina­ţia dovedită pentru societatea filosofilor, absenţa oricăror ambiţii politice îl singu­larizau în «agora». Cele 18 tragedii care ne-au rămas în întregime din cele apro­ximativ 90 pe care se presupune că le-ar fi scris, dintre care cităm: Alkestis (Alcesta), Ion, Hippolytos (Hippolit), Iphigeneia en Aulidi (Ifigenia în Aulis), Troiades   (Troienele),   Bacchai   (Baccanlele), Iphigeneia en Taurois (Ifigenia în Taurida) şi drama satirică Kyklops (Ciclopul), dovedesc o mare varietate de teme şi preocupări. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, Euripide nu a adus nici o inovaţie însemnată în spectacol şi nimic nou în economia dramei. Totuşi, Alcesta, Medeea, Hecuba, Troienele, Ifi­genia, Baccantele au determinat în istoria teatrului o adîncă modificare de sub­stanţă.

Euripide poate fi considerat ca făcînd parte din aceeaşi generaţie cu Sofocle fiindcă, deşi cu 15 ani mai tânăr, a murit cu un an înainte de autorul Antigonei. Totuşi, deosebirile de concepţii dintre el şi prede­cesorul său imediat sînt adânci. 

Nici eupatrid ca Eschil, nici dintr-o familie cu bună stare ca Sofocle, autorul Alcestei s-a for­mat în mediile intelectuale obişnuite ale Atenei, desăvîrşind prin mijloace perso­nale tot ceea ce educaţia cetăţii izbutise să-i creeze ca temelie de cultură, ca posibi­lităţi de gândire personală. Nici preocupări religioase, nici veleităţi politice n-au influenţat modul de viaţă al lui Euripide. Carac­terul posomorât, viaţa retrasă pe care a dus-o, preferinţa pentru tovărăşia filoso­filor şi a oamenilor de calitate, pasiunea lecturii definesc personalitatea acestui scriitor. Spre sfîrşitul vieţii s-a retras la regele Macedoniei, Archelaos, unde a şi murit dealtfel. 

Departe de Atena, de care îl înstrăinaseră neplăceri familiale, Euripide nu s-a bucurat nici în timpul vieţii de o deosebită recunoaştere din partea conce­tăţenilor săi. E drept însă că după moarte renumele lui Euripide a depăşit pe al tuturor celorlalţi tragici atenieni, iar influenţa pe care a exercitat-o asupra confraţilor săi a durat, prin calităţi şi prin defecte, atît cît a durat în Grecia şi, apoi, la Roma, tragedia. Fără să fie ateu propriu-zis, Euripide s-a deosebit prin viziunea sa cu pri­vire la divinitate. Textele sale abundă în maxime filosofice, în reflexiuni morale, în observaţii sceptice, în aşa fel încât, filosof al scenei, a putut fi cu uşurinţă învinuit de ostilitate faţă de religia domi­nantă. 

De fapt Euripide îşi menaja contempo­ranii, mulţumindu-se să exprime din cînd în cînd, prin gura personajelor sale, ceea ce gândea. În linii mari, accepta credin­ţele curente, mai ales pentru a extrage din înfruntarea lor un maximum de inte­res dramatic. Inovaţiile de gîndire, un anumit curaj de a duce ideile pînă la capăt nu au avut nevoie de susţinerea vreunei inovaţii tehnice. 

Spre deosebire de Eschil (şi chiar de Sofocle), Euripide nu a adus nimic nou în economia dramei. Dimpotrivă, se poate spune că fantezia lui şi-a tăiat singură aripile: pregătirea în prealabil a spectatorului prin prologul povestit, rezol­varea acţiunii prin « deus ex machina» au aflat compensaţie în sporirea pateti­cului şi în complicarea intrigii. Nu există acţiune unitară la Euripide: episoadele şi rami­ficările intrigii par adesea să risipească interesul, pentru ca, la un moment dat, aspectele succesiv dezvăluite ale unei idei sau ale unui eveniment, să redea între­gului o înfăţişare neaşteptată.

Într-un anume sens cel mai uman dintre tragici, Euripide a exprimat pe scenă sentimente şi pasiuni, preocupîndu-se mai puţin de frânele impuse de voinţa omului, cît de rea­lista desfăşurare a efectelor scenice. Pen­tru întîia oară, poetul acordă femeii şi îndeosebi feminităţii un rol deosebit în dramă, dragostea şi gelozia, sentimentele familiale ca şi naivităţile, tot ceea ce instinctiv colcăie sub învelişul conven­ţiilor şi al intereselor irumpe în acţiune pentru a mişca sufletul spectatorilor, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu la Racine. 

Stilul lui Euripide a contribuit în mod decisiv la gloria scriitorului. Graţia şi calitatea expresiei, subtilitatea gîndului şi a emo­ţiei, facilitatea de a fixa în maxime ade­vărurile înţelepciunii curente, dar şi arta consumată a vorbirii, ştiinţa discursului şi a duelului oratoric au dat scrisului său o autenticitate şi o seducţie deosebite. 

Într-un mod paradoxal, misoginul Euripide, tăcutul şi întunecatul prieten al sofiştilor, a ştiut cel mai bine să exprime ingenuităţile tineretului, naivitatea instinctivă a personajelor, a copiilor, a bătrînilor. Misoginia lui Euripide pare dealtfel discutabilă. Este deajuns să constatăm că opt din piesele sale poartă nume feminine şi alte patru numele corului, compus din femei, că eroinele sale se disting prin feminitate, care se exprimă prin nevinovăţie,  pasiune, prin sentiment matern.  

 «Toate măreţiile, toate slăbiciunile, toate mize­riile, toate actele eroice şi toate laşităţile se găsesc în caracterele lui Euripide, în gare bărbatul şi femeia au o egală impor­tantă şi în care se întîlnesc mai curînd pentru a se înfrunta, decît pentru a se uni» (Guy Rachet, La Tragedie grecque).

Euripide nu se mulţumeşte să pună în discuţie pe zei, să privească sceptic mitologiile. El aruncă discreditarea asupra oracolelor, asupra profeţiilor şi asupra divinităţii care le protejează. Ames­tecul mitului cu realitatea, amestec înlo­cuit uneori prin antinomie, constituie dealtfel una din caracteristicile scrisului dramatic al lui Euripide. Poetul nu ezită să facă apel la rezervele mitologice legendare, alternîndu-le cu elemente de un incontes­tabil realism, adevărate tablouri «de gen», aluzii la contextul politic al epocii, uneori actualul şi realul depăşind imagi­naţia mitică, pentru a-şi afla loc în ino­vaţia pur teatrală. Gîndirea lui Euripide a evoluat însă în aşa fel, încît în ultimele sale opere (în Helena, în Ifigenia In Tau­rida şi mai ales în Baccante) poate fi remarcată preponderenţa iraţionalului, care formează, în ultima vreme, obiec­tivul predilect de cercetare al multor comentatori contemporani. 

Se pare că Euripide ar fi scris 70 pînă la 90 de piese. Dintre ele ne-au parvenit numai 18. I se mai atribuie şi tragedia Rhesos, a cărei auten­ticitate este însă contestată. În afară de acestea, ne-au rămas fragmente din com­poziţiile sale elegiace, din poemele funebre în onoarea celor căzuţi în expediţia din Sicilia şi dintr-o Odă în onoarea lui Alcibiade, precum şi numeroase alte versuri disparate din tragediile pierdute. Piesele care ne-au rămas au fost clasificate după teme şi, pentru uşurinţa studiului, în mai multe categorii. Este neîndoielnic că noi descoperiri ar putea schimba ierarhii şi orientări generale, prin forţa lucrurilor, imperfecte. Iată clasificarea tematică: 

1. Legendele războiului troian şi Reîn­toarcerea eroilor: Troienele, Hecuba, Andromaca, Elena, Ciclopul;

2. Nenorocirile Atrizilor; Ifigenia în Aulis, Elektra (Electra, Orestes (Oreste), Ifigenia in Taurida;

3. Ciclul teban: Baccantele, Phoinissai, (Fenicienele), Heracles mainomenos (Heracles furios);

4. Ciclul atic: Herakleidai (Heraclizii), Hiketides (Suplicantele), Hipolit;

5. Piese unicate: Alcesta, Medeea. 

Troienele, cea mai importantă piesă din primul ciclu, are ca personaj principal pe soţia lui Priam. Acţiunea — dezlînată — comportă patru episoade fără legătură aparentă între ele: plecarea Cassandrei cu Agamemnon, sosirea Andromacăi, ves­titoare a morţii Polyxenei, înfruntarea Elena—Hecuba, moartea lui Astyanax şi prăbuşirea Pergamonului. 

Tot Hecuba este personajul principal din piesa cu acelaşi nume. Este vorba de răzbunarea reginei pentru moartea copiilor ei, Polyxena şi Polydor. 

Două acţiuni lipite oferă şi Andromaca. Întîi, interesul se concentrează asupra relaţiilor dintre fosta soţie a lui Hector şi Neoptolem, tatăl copilului ei, Molossos. Urmează fuga Hermionei, fiica Elenei, cu Oreste, şi moartea lui Neoptolem, ucis într-o cursă organizată de fiul lui Agamemnon. S-a explicat inco­erenţa dramei prin ura atenienilor împo­triva Spartei, ură care îi îndemna să asiste bucuros la umilirea Hermionei, a lui Menelau, a lui Oreste. 

În Helena e vorba de regina Spartei care se află în Egipt, unde, conform unei vechi tradiţii, ar fi fost dusă de Hermes. Paris nu ar fi luat cu el la Troia decît fantoma adevă­ratei regine. După sfîrşitul războiului troian, Menelau o va regăsi şi o va lua cu el acasă, la Sparta.

Ciclopul, dramă sati­rică, este inspirat din cîntul IX al Odiseei şi are drept temă victoria inteligenţei abile împotriva brutalităţii. 

Din ciclul Atrizilor şi al Reîntoarcerilor (Nostoi) fac parte cîteva din cele mai izbutite piese ale lui Euripide Aşa, de exemplu, Ifigenia in Aulis, una dintre ultimele piese scrise de Euripide., este considerată de mulţi drept lucrarea sa cea mai de seamă. Fiica lui Agamemnon este evocată ca o fiinţă ingenuă şi eroică; mergînd la moarte cu demnitate, deşi cu regretul vieţii pier­dute, Ifigenia îşi mărturiseşte simţămin­tele în scena cu Agamemnon, cît şi în celebra sa monodie. Cuvintele pe care le adresează lui Ahile nu pot fi repetate fără emoţie: « Străine, nu vreau să mori pentru mine, nici să ucizi pe nimeni. Lasă-mă să salvez Grecia, dacă sînt în tare». 

Electra, în schimb, « democratizează» mitul care la Eschil şi la Sofocle se deosebea tocmai prin măreţie. Subliiind cruzimea şi, în oarecare măsură, vulgaritatea fiicei lui Agamemnon, Eschil are totuşi grijă să mulţumească în final e toată lumea demitizînd pe zei, pe eroi, pe poeţi. 

Acelaşi sens critic şi protes-itar îl are tragedia Oreste, o prelucrare Eumenidelor eschileene. 

Din ciclul teban, Baccantele au provocat şi continuă să rovoace aprige discuţii. Totul este neşteptat în această tragedie, de la tehnică (rolul corului se afirmă primordial în cţiune) şi pînă la concepţia în care raţiunea omenească se înfruntă cu exaltarea redinţei religioase. Nu este vorba, fireşte, de o convertire a lui Eschil la misticism, dar nu e mai puţin adevărat, că dincolo e unele manifestări de simţ critic, tragedia face multe concesii substratului legendar şi sugestiilor mitice ale cultului dionisiac.  

Hippolit este, desigur, cea mai importantă piesă a ciclului atic. Din personajul relativ secundar al Fedrei, Seneca - şi mai ales Racine — vor face eroina rincipală. Dar, Hippolit-ul lui Euripide are o mîndrie puţin sălbatică, evidentă mai ales în scena finală a dialogului a Teseu. Acest tînăr erou dispreţuieşte farmecele Afroditei şi o slujeşte pe Artemis.  

Dintre piesele lui Euripide Alcesta şi Medeea — inclasificabile — merită menţiunea pe care arta lui excepţională o reclamă. 

Alcesta este mai curînd dramă satirică decît o tragedie, o dramă în care elementele patetice se îmbină cu cele comice. Este vorba de moartea Alcestei, soţia regelui tesalian Admet, moarte pe care Euripide o înfăţişează pe scenă. Apollo obţinuse de la Parce viaţa lui Admet în schimbul altei vieţi, sacrificiu la care soţia iubitoare consimte. Heracles, prietenul lui Admet, va readuce din infern pe Alcesta. Piesa are excepţionale calităţi de stil şi conţine scene emoţionante. Rareori geniul scriitorului grec a reuşit un amestec mai potrivit de elemente aparent contradictorii pentru a crea situaţii şi personaje de-a dreptul fermecătoare.

Medeea face parte dintr-o trilogie, din care celelalte două piese, Philoktetes (Filoctet) şi Diktys (Dictis), s-au pierdut. Vrăjitoare şi magiciană, eroina tragediei seamănă în jurul ei crima şi nenorocirea în clipa în care Iason o părăseşte. Adevărat monstru moral, ea îşi ucide propriii copii pentru a se răzbuna pe tatăl lor. Finalul este un adevărat triumf al fărădelegii. După ce apare într-un car purtat de dragoni înari­paţi, ea nu coboară din văzduh decît pentru a pleca spre Atena, unde o aşteaptă regele Egeu. Medeea are adîncime, vigoare tragică şi conştiinţă în fărădelege. Şi totuşi rămîne feminină în ciuda personali­tăţii ei voluntare. Mai mult încă, Medeea este cea dintîi feministă din istoria cul­turii. Femeile din Corint, care alcătuiesc corul, nu o părăsesc o singură clipă. Ele îi dau sfaturi de moderaţie, dar se simt solidare cu aceea care îndrăzneşte să privească societatea din perspectiva femeii conştiente de valoarea ei. 

Rolul tragediei ca factor educativ s-a precizat mai ales în timpul lui Euripide, cînd transformarea ştiin­ţei secrete într-un corp de adevăruri divul­gate s-a definitivat. Gîndirea greacă se formează pe plan politic. Omul nu mai poate fi despărţit de cetăţean. 

«Alte naţiuni au creat zei, regi, spirite înalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit Subiectivul, ci Universalul» (Werner Jăger, Paideia). « Graţie educa­ţiei, idealurile aristocratice nu sînt uitate, ci devin proprietatea unui număr din ce în ce mai sporit de oameni liberi pentru a sfîrşi în întregul demos» (J. P. Vernant, Les Origines de la pensie grecque). 

Poate că este interesant, pentru a înţelege in­fluenţa spectacolelor tragice, să observăm că teatrul atenian nu este subordonat iniţiativei private. El este o instituţie oficială, controlată de stat. Reprezenta­ţiile au loc exclusiv cu ocazia unor sărbători religioase. Pentru a participa la un con­curs tragic, poetul trebuie să prezinte o tetralogie şi să ceară un cor. Dintre postulanţi, trei erau aleşi să-şi prezinte opera, iar competiţia — atît de apropiată sufle­telor greceşti — hotăra clasificarea prin intermediul juriului, un juriu destul denumeros şi exigent. Premiul III echivala, în asemenea condiţii, cu un eşec. Alcă­tuirea juriului dovedea o preocupare constantă, aceea a reprezentativităţii. Nu era vorba de a se urmări părerea cunoscătorilor, ci, în primul rînd, gustul mul­ţimii, a unei mulţimi formate la specta­colele tragice. S-a născut oare tragedia din cultul eroilor şi din ritualurile fune­rare sau, dimpotrivă, teoriile raţionaliste ale lui Euhemer «sînt mai străine de adevăr, decît acelea care consideră pe eroi ca pe nişte zei umanizaţi?» Fapt este că, odată cu Euripide şi cu dezvoltarea tra­gediei, cultul eroilor s-a generalizat, s-a moralizat şi s-a spiritualizat. Eroul îşi pierde caracterul de talisman, pentru a căpăta pe acela de model. O anume vir­tute, acea « arete », trece pe primul plan în preocuparea cetăţii, ca şi în idealul individual. 

Aşa, de exemplu, cine ar putea contesta impudoarea eroinelor lui Euripide. — acele Medei, acele Fedre, acele Stheneboie care nu ezită să-şi arate cu since­ritate dorinţele sensuale. Dar, pe de altă parte, aceleaşi piese sînt pline de precepte şi sentinţe morale, iar toate respiră o înaltă concepţie despre om, despre pute­rea lui spirituală, despre posibilitatea de a-şi considera viaţa şi destinul cu eroică detaşare. În acest sens, tragedia greacă nu a avut doar rolul cathartic pe care i l-a menţionat Aristotel. Ea a contribuit esenţial la formarea unui tip ideal de umanitate, comun grecilor şi «barba­rilor» elenizaţi ai Orientului apropiat. 

În orice caz, Euripide rămîne, prin varietatea in­fluenţelor pe care le-a suferit, a contradic­ţiilor pe care le-a inclus, a nuanţelor pe care s-a străduit să le exprime, o perso­nalitate de răscruce în evoluţia poeziei tragice şi, în general, în evoluţia ideilor şi a moravurilor elenice.
Readmore...
joi, 14 iulie 2011

Tudor Muşatescu - Titanic Vals

0 comentarii
 

Durata: 101 minute

Înregistrare din 2006

Distribuţie: Tamara Buciuceanu Botez, Marin Moraru, Eugen Cristea, Stela Popescu, Mihai Fotino

Tudor Muşatescu (1903 - 1970) a fost un poet, prozator, dramaturg şi umorist român.
Readmore...
miercuri, 13 iulie 2011

Aristofan - Pacea

0 comentarii
 

Durata: 36 minute

Înregistrare din 1953

Distribuţie: George Calboreanu, Fory Etterle, Nicolae Brancomir, Constantin Bărbulescu

Aristofan a fost un dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale.

Readmore...

Euripide - Troienele

0 comentarii
 

Durata: 55 minute

Înregistrare din 1971

Distribuţie: Ionescu Gion, George Cozorici, Irina Rachiteanu Sirianu, Elena Seredea

Euripide (480 î.Hr. - 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Alături de Eschil şi Sofocle, Euripide face parte din celebra triadă a poeţilor dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice.
Readmore...

Moliere - Don Juan

1 comentarii
 

Durata: 87 minute

 Înregistrare din 1956


Distribuţie: Tudorel Popa, Marieta Deculescu, Nicolae Brancomir, Dem Savu, Alexandru Ciprian

Molière (Jean-Baptiste Poquelin) (1622 – 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director şi actor, unul dintre maeştrii satirei comice.
Readmore...