Opera lui Mihail Sebastian

Format în atmosfera de la Cuvântul unde a fost redactor între 1927 şi 1934, Mihai Sebastian (1907 - 1945) face până la un puct carieră literară comună cu Mircea Eliade. Debutează în 1932 în Fragmente dintr-un jurnal găsit, proza unui dezabuzat prematur, imoralist şi disponibil în formula Gide, vizând autenticitatea. Femei (1933) se compune din patru experienţe erotice în mediu parizian ale lui Ştefan Valeriu, o iubire platonică pentru o femeie matură, un amor pentru o femeie măritată, despărţită şi remăritată, altul pentru o cvasiinfirmă care şi moare născând. Se observă detaşarea rece a eroului dornic nu atât de satisfacţii, cât de cunoaştere, de aventură morală, fără a distinge binele de rău.

Cel mai interesant roman a lui Mihail Sebastian, De două mii de ani (1934), îşi propune un sondaj interior spre a-şi lămuri destinul, fatalitatea de a aparţine, în condiţiile discriminării rasiale, comunităţii iudaice şi totdeodată pământul românesc natal. Romancierul confirmă în mod paradoxal opinia lui Nae Ionescu din prefaţă că evreul e condamnat aprioric, prin simplul fapt de a fi evreu, de a nu fi recunoscut pe Mesia, la o suferinţă eternă, metafizică, fără putinţa de se mântui în veac. Consecinţa a fost ca unii l-au declarat renegat, trecut pe poziţii absurde, ceea ce i-a dat prilejul unei revanşe polemice de o mare onestitate ca şi de un remarcabil simţ al ironiei (Cum am devenit huligan, 1935). De altfel şi în roman versatilitatea lui Nae Ionescu apare în persoana eroului Ghiţă Blidaru. Alt roman, Oraşul cu salcâmi (1935), e prea îndatorat Falsificatorilor de bani al lui Gide, fiind însoţit ca şi acesta de un jurnal. În sfârşit, Accidentul (1940) e numai o simpatică naraţiune de magazin ilustrat (eroul, Paul, scăpat de prea facila Ann, face o cură de lumină la schi cu profesoara Nora Munteanu).

Teatrul lui Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanţa, 1938; Steaua fără nume, 1944; Ultima oră, 1945, pe ecran cu titul Afacerea Protar) e agreabil şi inteligent, poetic în formula Jean Giraudoux, dar lipsit de adâncime. Corina îşi suspendă vilegiatura înainte de vreme pentru ca să nu distrugă visul început cu Ştefan Valeriu în vacanţa sentimentală, Mona, debarcată dintr-un tren şi găzduită o noapte de profesorul de matematici Miroiu pleacă şi ea înainte ca visul absurd al astronomului amator să se concretizeze, doar Magda Minu fiind un spirit mai pozitiv, convinge un afacerist ce se credea şantajat să finanţeze excursia în Asia a profesorului de istorie veche Andronic cu ea pe urmele lui Alexandru cel Mare.

sursa: Al. Piru - Istoria literaturii române

Readmore...

Mihail Sebastian - Insula

Durata: 64 minute

Distribuţia: Ştefan Mihăilescu Brăila, Adrian Pintea, Tamara Buciuceanu, Dem Savu, Dana Dogaru, George Constantin 

Mihail Sebastian (1907 - 1945) a fost un romancier şi dramaturg român.

Readmore...

Opera lui Ion Luca Caragiale (II)

Fundalul comediei O scrisoare pierdută (1884) îl constituie alegerile de deputaţi din 1883, când s-a pus problema revizuirii Constituţiei, dar substratul nu-l formează competiţia politică de idei între partide, ci ingeniozitatea în descoperirea mijloacelor prin care se poate obţine, subteran, avantajul politic. 

La putere se aflau în 1883 liberalii, în guvernarea cunoscută sub numele de viziratul lui I. C. Brătianu. Organizatia locală a partidului guvernamental dintr-un orăşel de munte, prezidată de Zaharia Trahanache, mare proprietar, sprijină candidatura avocatului Tache Farfuridi, pe care avocatul Nae Caţavencu, şeful grupului independent (disident), vrea s-o înfrângă, folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe. 

În vreme ce scaunul de deputat este disputat în acest mod, guvernul trimite de la centru un candidat oficial în persoana lui Agamemnon Dandanache, desemnat şi el ca urmare a unui şantaj, mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu, ales desigur "în unanimitate", fiindcă avocatul Caţavencu pierde scrisoarea care, printr-un curier pensionar onest, deşi turmentat, revine la Zoe.

Caragiale se amuză pe seama credulului Trahanache, alt jupân Dumitrache, aprobând până la capăt maxima tautologică a fiului său aflat la studii în Franţa: "Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zica că nu le are!" La fel de pitoresc e limbajul lui Caţavencu progresist numai în vorbe: "Istoria - zice el - ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe". Cât despre Dandanache, el n-are nici o conştiinţă a şantajului (Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam... şi să rămân fără coledzi!")

Intenţia de caracterologie e vizibilă şi în onomastica personajelor: Trahanache e ticăitul, Farfuridi licheaua, Dandanache încurcatura neaşteptată, dandanaua, Caţavencu demagogul, Pristanda comisarul, poliţaiul servil, care joacă (pristandaua e un joc) cum îi cânta alţii, Tipătescu e tipul Don Juan, un cetăţean, omul cu scrisoarea, apare doar cu numele viciului său: Cetăţeanul turmentat.

Readmore...

Opera lui Ion Luca Caragiale (I)

Până în 1890, Ion Luca Caragiale (1852-1912), nepotul actorului Costache Caragiale, este dramaturg, marele dramaturg al Junimii şi cel mai mare dramaturg român. Din 1892 şi până în 1910 publică exclusiv schiţe, nuvele, povestiri, afirmându-se ca un strălucit prozator modern.

Înţeles în cele mai diverse chipuri, cum se întâmplă cu toţi marii scriitori, Caragiale este în literatura română, în primul rând, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală, şi un caracterolog, Moliere al nostru. Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.

O noapte furtunoasă (1879) nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniţi, de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu şi căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanţilor forţei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, şi la arivismul amploaiaţilor de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la "onoarea de familist" a jupânului, compromisă, la lipsa de "rezon" a ipistatului prea încrezător şi grăbit să faca uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine, la limbajul semicult al ziariştilor, adepţi ai unor sloganuri sublime pe care le pronunţă după ureche, aplicându-le, dacă s-ar ivi ocazia, pe dos.

Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soţia îl trădează cu Chiriac, calfa, omul de încredere, Rică, aventurierul hilar, asaltând pe cumnata chiristigiului, Ziţa.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1880) şarjează pe micul funcţionar la pensie, etern de partea puterii, care doreşte republica pentru a avea pensie şi leafă şi nu concepe revoluţia decât cu aprobarea autorităţilor ("Câtă vreme sunt ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţie?"). Ameţit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de "Galibardi" şi cei  o mie de "volintiri" ai lui şi crede că papa, "iezuit, aminteri nu prost" a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil.

Clasice sunt explicaţiile împărtăşite de Leonida soţiei sale, Efimiţa, privitoare la ipohondrie. "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă."

Deşi amândoi constată că s-au înşelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu "chiuia şi trăgea la pistoale" drept mişcare de stradă, nici unul nu-şi modifică atitudinea, Leonida pozând mai departe în atoateştiutor, iar Efimiţa admirând mai departe priceperea lui: "Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!"

Readmore...

Caragiale - O scrisoare pierdută

Durata: 120 minute

Înregistrare din 1951

Intepretează : Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan

Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat cel mai mare dramaturg şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români.

Readmore...

Viata si opera lui Plaut

Viaţa lui Plaut

Titus Maccius Plautus - "Regele" teatrului roman preclasic, cel mai important comediograf roman şi cel mai semnificativ autor al debuturilor literaturii latine n-a fost nici roman ori măcar latin. S-a născut la Sarsina, undeva relativ departe de Roma, adică la nord-est, în Umbria, într-o zonă relativ recent supusă de romani, pe versantul adriatic, la nivelul actualului Rimini. Însuşi numele autorului a constituit obiect de controverse, până s-a ajuns la formula Titus Maccius Plautus. Sigur este doar cognomenul de Plautus, formă literară şi urbanizată pentru Plotus, "talpă lată".

S-a născut în jurul anului 250 î.Hr., eventual în 254 sau în 251. Provenea dintr-o familie de actori din teatrul popular italic, care străbătea satele pentru a reprezenta diverse farse. Psihanaliza ar putea demonstra oricând vestigiile unei copilării aspre în comediile "defulante" ale lui Plaut. Oricum mediul copilăriei sale îl va marca. 

Sarsinatul, ca să-l numim astfel, va pleca tânăr la Roma, unde va lucra în atelierele care munceau pentru teatrele ce nu aveau un sediu stabil. El trebuie să fi jucat şi ca actor în unele piese dramatice ale vremii. Plaut a cunoscut începuturile teatrului roman, a învăţat greceşte şi a venit în contact cu literatura greacă. S-ar spune că, întocmai ca Shakespeare, Moliere şi Goldoni, Plaut a cunoscut din totdeauna, adică din prima tinereţe, viaţa teatrului roman incipient. O anumită legendă afirmă că Plaut şi-a risipit în afaceri comerciale neizbutite tot ce agonisise în prima tinereţe şi că, în consecinţă, s-a angajat la un morar să învârtească, precum un sclav, moara de măcinat. În orice caz, în cursul unei existenţe abundente în aventuri şi în frustraţii, Plaut trebuie să fi cunoscut viaţa străzii şi a casei familiilor mediteraneene, pe care o prezentase şi comedia nouă elenistică. Nu ştim decât că, din 215 sau 212 î.Hr. până în 186 sau în 184 î.Hr., Plaut a alcătuit şi reprezentat relativ numeroase piese de teatru. Se pare că la cinsprezece ani după cel de al doilea război punic, Plaut înregistra încă un apreciabil succes de public. A murit probabil la Roma, în 184 î.Hr.


Opera lui Plaut 


Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.


Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin) 

8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)  
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;  
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.

sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine

Readmore...

Plaut - Amphitryo

Durata: 51 minute

Înregistrare din anul 1976  

Distribuţie: Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Mariana Mihuţ, Ica Matache, Victor Ştrengaru

Plaut (254 - 184 î.Hr.) - este considerat părintele teatrului roman preclasic şi cel mai semnificativ autor al începuturilor literaturii latine. Plaut a creat mostre strălucitoare de caricaturizare care au slujit ca model multor comediografi posteriori... Spirituale, veşnic scânteietoare ca Pseudolus, sau groteşti ca Ballio, soldaţi fanfaroni sau părinţi decrepiţi, caracterele plautiene comportă un comic suculent...

Readmore...

Gogol - Mantaua

Durata: 82 minute

Distribuţie: Virgil Ogăşanu, Petre Lupu, Petre Moraru, Dan Condurache, Mircea Constantinescu, Virginia Mirea, Ion Chelaru, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Nicolae Călugăriţa

Nikolai Vasilievici Gogol (1809 - 1852) a fost un prozator şi dramaturg rus.

Readmore...

Viata si opera lui Terenţiu

VIATA LUI TERENŢIU

Existenţa acestui poet comic este relativ mai bine cunoscută datorită unei biografii a lui Suetoniu, care ne descrie chiar fizicul comediografului: era de statură mijlocie, cu trup delicat, întunecat la piele. Se numea Publius Terentius Afer şi nu provenea din Italia. S-a născut în zona Cartaginei, rivala Romei, rivală care renunţase însă să mai dispute romanilor întâietatea în Mediterana. De aici şi supranumele de Afer, "africanul", care totuşi nu desemna îndeobşte un cartaginez, ci un exponent al populaţiilor învecinate punilor, deci un getul sau un numid. S-a născut în 195 ori în 190, mai degrabă decât în 185 î.Hr. Fusese poate luat ca sclav de către cartaginezi şi vândut de ei romanilor. 

Vestigii ale frustrărilor, încercate în copilărie, pot fi detectate în opera lui Terenţiu, deşi supraeul lui pare să fi fost mult mai sever decât cel al lui Plaut. Şi el a răspuns prin râs la frustrările copilăriei. 

La Roma, Terenţiu ajunge în posesia senatorului Terentius Lucanus, care-i dă o educaţie aleasă, atras de inteligenţa adolescentului. Apoi îl eliberează. 

Aşadar copilăria şi adolescenţa lui Terenţiu au fost marcate nu numai de frustrări, ci şi de grija stăpânului pantru formarea lui, ceea ce a favorizat tendinţa spre meditare asupra omului şi omeniei. 

După ce adoptă, cum era şi firesc, prenumele şi numele gentilic al fostului său stăpân, Terenţiu, care ajunge cu vremea să posede o grădină lângă Roma, frecventează cercul Scipionilor, deschis spre preconizarea idealului de "omenie". Terenţiu s-a decis să scrie teatru comic, atât pentru a răspunde unei mode încă răspândite, cât şi ca să dea curs propensiunii sale spre umor. Şi-a alcătuit comediile între 166 şi 160 î.Hr.

În 160 sau 159 î.e.n. pleacă spre Grecia, într-o călătorie de studii, poate spre a-şi procura noi librete comice. însă moare pe drum răpus de boală sau într-un naufragiu.

OPERA LUI TERENŢIU

Ni s-au transmis integral şase comedii tererţiene. Care sunt acestea? 

În primul rând "Fata din Andros", Andria, reprezentată în 166 î.Hr., ca prima comedie terenţiană. (Comportă o poveste delicată de dragoste între tânărul Pamphilus şi frumoasa Glycerium, fată părăsită în copilărie pe insula Andros şi apoi adusă la Atena. Dar Simo, tatăl îndrăgostitului, vrea să-l însoare pe Pamphilus cu Philumena, fiica prietenului său Chremes. Sclavul Davos manevrează abil şi, în final, Pamphilus se căsătoreşte cu Glycerium, recunoscută şi ea ca fiică a lui Chremes, iar Philumena se mărită cu Charinus, pe care îl iubea cu pasiune).

Se adaugă "Eunucul", Eunuchus (care prezintă tribulaţiile a doi fraţi, tânărul Phaedria, îndrăgostit de curtezana Thais, pe care o cultiva şi militarul Thraso, şi Chaerea. Acesta din urmă se strecoară, deghizat în eunuc, în casa curtezanei, unde se afla tânăra Pamphila, pe care o iubea. În final, Chaerea se căsătoreşte cu Pamphila, în vreme ca Phaedria şi Thraso, care era secondat cu parazitul Gnatho, o adoră în continuare pe Thais).

Interesantă este şi comedia "Cel ce se pedepseşte singur", Heautontimoroumenos (adică bătrânul Menedemus ce îşi cultiva statornic ogorul, pentru că îşi pierduse fiul, tânărul Clinia. Acesta fugise în Asia, deoarece Menedemus nu îl lăsase să se căsătorească cu o fată săracă. După multe peripeţii, care implică pe isteţul sclav Syrus, Clinia, întors acasă, se căsătoreşte cu fata săracă, Antiphila, identificată ca fiica lui Chremes, un alt bătrân al piesei).

Dar cea mai bună comedie terenţiană şi ultima reprezentată, adică în 160 î.Hr., este "Fraţii", Adelphoe (în care doi fraţi bătrâni, Micio şi Demea, practică două moduri de viaţă diferită: cel dintâi trăieşte îmbelşugat şi rafinat la oraş, în vreme ce celălalt îşi cultivă auster ogorul. În final, Demea înţelege cât de greşită fusese educarea severă, dată fiului său Ctesipho, care pusese pe Aeschinus, fratele lui, crescut mai liber de către Micio, să răpească o chitaristă de la un proxenet, pentru uzul lui. Căci Aeschinus se căsătoreşte cu o fată săracă şi onestă).

Celelalte două comedii terenţiene sunt: Phormio (după numele unui parazit) şi "Soacra", Hecyra ( cea mai puţin gustată de publicul poetului).

Readmore...

George Bernard Shaw - Cezar şi Cleopatra

Durata: 109 minute

Distribuţie : George Constantin, Mircea Albulescu, Valeria Seciu, Ion Marinescu, Silvia Nastase, Dan Condurache

George Bernard Shaw (1856 - 1950) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat cel mai mare dramaturg de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic.

Readmore...