Până în 1890, Ion Luca Caragiale (1852-1912), nepotul actorului Costache Caragiale, este dramaturg, marele dramaturg al Junimii şi cel mai mare dramaturg român. Din 1892 şi până în 1910 publică exclusiv schiţe, nuvele, povestiri, afirmându-se ca un strălucit prozator modern.
Înţeles în cele mai diverse chipuri, cum se întâmplă cu toţi marii scriitori, Caragiale este în literatura română, în primul rând, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală, şi un caracterolog, Moliere al nostru. Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.
O noapte furtunoasă (1879) nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniţi, de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu şi căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanţilor forţei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, şi la arivismul amploaiaţilor de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la "onoarea de familist" a jupânului, compromisă, la lipsa de "rezon" a ipistatului prea încrezător şi grăbit să faca uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine, la limbajul semicult al ziariştilor, adepţi ai unor sloganuri sublime pe care le pronunţă după ureche, aplicându-le, dacă s-ar ivi ocazia, pe dos.
Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soţia îl trădează cu Chiriac, calfa, omul de încredere, Rică, aventurierul hilar, asaltând pe cumnata chiristigiului, Ziţa.
Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1880) şarjează pe micul funcţionar la pensie, etern de partea puterii, care doreşte republica pentru a avea pensie şi leafă şi nu concepe revoluţia decât cu aprobarea autorităţilor ("Câtă vreme sunt ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţie?"). Ameţit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de "Galibardi" şi cei o mie de "volintiri" ai lui şi crede că papa, "iezuit, aminteri nu prost" a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil.
Clasice sunt explicaţiile împărtăşite de Leonida soţiei sale, Efimiţa, privitoare la ipohondrie. "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă."
Deşi amândoi constată că s-au înşelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu "chiuia şi trăgea la pistoale" drept mişcare de stradă, nici unul nu-şi modifică atitudinea, Leonida pozând mai departe în atoateştiutor, iar Efimiţa admirând mai departe priceperea lui: "Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!"
Subscribe to email feed
