Viaţa lui Plaut
S-a născut în jurul anului 250 î.Hr., eventual în 254 sau în 251. Provenea dintr-o familie de actori din teatrul popular italic, care străbătea satele pentru a reprezenta diverse farse. Psihanaliza ar putea demonstra oricând vestigiile unei copilării aspre în comediile "defulante" ale lui Plaut. Oricum mediul copilăriei sale îl va marca.
Sarsinatul, ca să-l numim astfel, va pleca tânăr la Roma, unde va lucra în atelierele care munceau pentru teatrele ce nu aveau un sediu stabil. El trebuie să fi jucat şi ca actor în unele piese dramatice ale vremii. Plaut a cunoscut începuturile teatrului roman, a învăţat greceşte şi a venit în contact cu literatura greacă. S-ar spune că, întocmai ca Shakespeare, Moliere şi Goldoni, Plaut a cunoscut din totdeauna, adică din prima tinereţe, viaţa teatrului roman incipient. O anumită legendă afirmă că Plaut şi-a risipit în afaceri comerciale neizbutite tot ce agonisise în prima tinereţe şi că, în consecinţă, s-a angajat la un morar să învârtească, precum un sclav, moara de măcinat. În orice caz, în cursul unei existenţe abundente în aventuri şi în frustraţii, Plaut trebuie să fi cunoscut viaţa străzii şi a casei familiilor mediteraneene, pe care o prezentase şi comedia nouă elenistică. Nu ştim decât că, din 215 sau 212 î.Hr. până în 186 sau în 184 î.Hr., Plaut a alcătuit şi reprezentat relativ numeroase piese de teatru. Se pare că la cinsprezece ani după cel de al doilea război punic, Plaut înregistra încă un apreciabil succes de public. A murit probabil la Roma, în 184 î.Hr.
Opera lui Plaut
Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.
Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin)
8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.
sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine
Opera lui Plaut
Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.
Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin)
8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.
sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine
Subscribe to email feed
