Banner 468

vineri, 15 iulie 2011

Euripide si tragediile sale

2 comentarii
 
EURIPIDE [Euripides], fiul lui Mnesarchos şi al lui Cleito; (480 î.Hr, Salamina — 404 î.Hr. Pella, Macedonia). Poet tragic. Cel mai modern dintre tragicii greci, Euripide a fost, prin contradicţiile pe care teatrul său le-a inclus, o personalitate de răscruce în evoluţia genului tragic. Raţio­nalismul său demitizant, dar, mai ales, fascinaţia lumii sale pasionale, îl califică drept precursorul artei noi din toate tim­purile.


Misogin, mizantrop, acuzat de ateism, Euripide a fost totuşi cel mai uman dintre tragici. Pasiunea lecturii, înclina­ţia dovedită pentru societatea filosofilor, absenţa oricăror ambiţii politice îl singu­larizau în «agora». Cele 18 tragedii care ne-au rămas în întregime din cele apro­ximativ 90 pe care se presupune că le-ar fi scris, dintre care cităm: Alkestis (Alcesta), Ion, Hippolytos (Hippolit), Iphigeneia en Aulidi (Ifigenia în Aulis), Troiades   (Troienele),   Bacchai   (Baccanlele), Iphigeneia en Taurois (Ifigenia în Taurida) şi drama satirică Kyklops (Ciclopul), dovedesc o mare varietate de teme şi preocupări. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, Euripide nu a adus nici o inovaţie însemnată în spectacol şi nimic nou în economia dramei. Totuşi, Alcesta, Medeea, Hecuba, Troienele, Ifi­genia, Baccantele au determinat în istoria teatrului o adîncă modificare de sub­stanţă.

Euripide poate fi considerat ca făcînd parte din aceeaşi generaţie cu Sofocle fiindcă, deşi cu 15 ani mai tânăr, a murit cu un an înainte de autorul Antigonei. Totuşi, deosebirile de concepţii dintre el şi prede­cesorul său imediat sînt adânci. 

Nici eupatrid ca Eschil, nici dintr-o familie cu bună stare ca Sofocle, autorul Alcestei s-a for­mat în mediile intelectuale obişnuite ale Atenei, desăvîrşind prin mijloace perso­nale tot ceea ce educaţia cetăţii izbutise să-i creeze ca temelie de cultură, ca posibi­lităţi de gândire personală. Nici preocupări religioase, nici veleităţi politice n-au influenţat modul de viaţă al lui Euripide. Carac­terul posomorât, viaţa retrasă pe care a dus-o, preferinţa pentru tovărăşia filoso­filor şi a oamenilor de calitate, pasiunea lecturii definesc personalitatea acestui scriitor. Spre sfîrşitul vieţii s-a retras la regele Macedoniei, Archelaos, unde a şi murit dealtfel. 

Departe de Atena, de care îl înstrăinaseră neplăceri familiale, Euripide nu s-a bucurat nici în timpul vieţii de o deosebită recunoaştere din partea conce­tăţenilor săi. E drept însă că după moarte renumele lui Euripide a depăşit pe al tuturor celorlalţi tragici atenieni, iar influenţa pe care a exercitat-o asupra confraţilor săi a durat, prin calităţi şi prin defecte, atît cît a durat în Grecia şi, apoi, la Roma, tragedia. Fără să fie ateu propriu-zis, Euripide s-a deosebit prin viziunea sa cu pri­vire la divinitate. Textele sale abundă în maxime filosofice, în reflexiuni morale, în observaţii sceptice, în aşa fel încât, filosof al scenei, a putut fi cu uşurinţă învinuit de ostilitate faţă de religia domi­nantă. 

De fapt Euripide îşi menaja contempo­ranii, mulţumindu-se să exprime din cînd în cînd, prin gura personajelor sale, ceea ce gândea. În linii mari, accepta credin­ţele curente, mai ales pentru a extrage din înfruntarea lor un maximum de inte­res dramatic. Inovaţiile de gîndire, un anumit curaj de a duce ideile pînă la capăt nu au avut nevoie de susţinerea vreunei inovaţii tehnice. 

Spre deosebire de Eschil (şi chiar de Sofocle), Euripide nu a adus nimic nou în economia dramei. Dimpotrivă, se poate spune că fantezia lui şi-a tăiat singură aripile: pregătirea în prealabil a spectatorului prin prologul povestit, rezol­varea acţiunii prin « deus ex machina» au aflat compensaţie în sporirea pateti­cului şi în complicarea intrigii. Nu există acţiune unitară la Euripide: episoadele şi rami­ficările intrigii par adesea să risipească interesul, pentru ca, la un moment dat, aspectele succesiv dezvăluite ale unei idei sau ale unui eveniment, să redea între­gului o înfăţişare neaşteptată.

Într-un anume sens cel mai uman dintre tragici, Euripide a exprimat pe scenă sentimente şi pasiuni, preocupîndu-se mai puţin de frânele impuse de voinţa omului, cît de rea­lista desfăşurare a efectelor scenice. Pen­tru întîia oară, poetul acordă femeii şi îndeosebi feminităţii un rol deosebit în dramă, dragostea şi gelozia, sentimentele familiale ca şi naivităţile, tot ceea ce instinctiv colcăie sub învelişul conven­ţiilor şi al intereselor irumpe în acţiune pentru a mişca sufletul spectatorilor, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu la Racine. 

Stilul lui Euripide a contribuit în mod decisiv la gloria scriitorului. Graţia şi calitatea expresiei, subtilitatea gîndului şi a emo­ţiei, facilitatea de a fixa în maxime ade­vărurile înţelepciunii curente, dar şi arta consumată a vorbirii, ştiinţa discursului şi a duelului oratoric au dat scrisului său o autenticitate şi o seducţie deosebite. 

Într-un mod paradoxal, misoginul Euripide, tăcutul şi întunecatul prieten al sofiştilor, a ştiut cel mai bine să exprime ingenuităţile tineretului, naivitatea instinctivă a personajelor, a copiilor, a bătrînilor. Misoginia lui Euripide pare dealtfel discutabilă. Este deajuns să constatăm că opt din piesele sale poartă nume feminine şi alte patru numele corului, compus din femei, că eroinele sale se disting prin feminitate, care se exprimă prin nevinovăţie,  pasiune, prin sentiment matern.  

 «Toate măreţiile, toate slăbiciunile, toate mize­riile, toate actele eroice şi toate laşităţile se găsesc în caracterele lui Euripide, în gare bărbatul şi femeia au o egală impor­tantă şi în care se întîlnesc mai curînd pentru a se înfrunta, decît pentru a se uni» (Guy Rachet, La Tragedie grecque).

Euripide nu se mulţumeşte să pună în discuţie pe zei, să privească sceptic mitologiile. El aruncă discreditarea asupra oracolelor, asupra profeţiilor şi asupra divinităţii care le protejează. Ames­tecul mitului cu realitatea, amestec înlo­cuit uneori prin antinomie, constituie dealtfel una din caracteristicile scrisului dramatic al lui Euripide. Poetul nu ezită să facă apel la rezervele mitologice legendare, alternîndu-le cu elemente de un incontes­tabil realism, adevărate tablouri «de gen», aluzii la contextul politic al epocii, uneori actualul şi realul depăşind imagi­naţia mitică, pentru a-şi afla loc în ino­vaţia pur teatrală. Gîndirea lui Euripide a evoluat însă în aşa fel, încît în ultimele sale opere (în Helena, în Ifigenia In Tau­rida şi mai ales în Baccante) poate fi remarcată preponderenţa iraţionalului, care formează, în ultima vreme, obiec­tivul predilect de cercetare al multor comentatori contemporani. 

Se pare că Euripide ar fi scris 70 pînă la 90 de piese. Dintre ele ne-au parvenit numai 18. I se mai atribuie şi tragedia Rhesos, a cărei auten­ticitate este însă contestată. În afară de acestea, ne-au rămas fragmente din com­poziţiile sale elegiace, din poemele funebre în onoarea celor căzuţi în expediţia din Sicilia şi dintr-o Odă în onoarea lui Alcibiade, precum şi numeroase alte versuri disparate din tragediile pierdute. Piesele care ne-au rămas au fost clasificate după teme şi, pentru uşurinţa studiului, în mai multe categorii. Este neîndoielnic că noi descoperiri ar putea schimba ierarhii şi orientări generale, prin forţa lucrurilor, imperfecte. Iată clasificarea tematică: 

1. Legendele războiului troian şi Reîn­toarcerea eroilor: Troienele, Hecuba, Andromaca, Elena, Ciclopul;

2. Nenorocirile Atrizilor; Ifigenia în Aulis, Elektra (Electra, Orestes (Oreste), Ifigenia in Taurida;

3. Ciclul teban: Baccantele, Phoinissai, (Fenicienele), Heracles mainomenos (Heracles furios);

4. Ciclul atic: Herakleidai (Heraclizii), Hiketides (Suplicantele), Hipolit;

5. Piese unicate: Alcesta, Medeea. 

Troienele, cea mai importantă piesă din primul ciclu, are ca personaj principal pe soţia lui Priam. Acţiunea — dezlînată — comportă patru episoade fără legătură aparentă între ele: plecarea Cassandrei cu Agamemnon, sosirea Andromacăi, ves­titoare a morţii Polyxenei, înfruntarea Elena—Hecuba, moartea lui Astyanax şi prăbuşirea Pergamonului. 

Tot Hecuba este personajul principal din piesa cu acelaşi nume. Este vorba de răzbunarea reginei pentru moartea copiilor ei, Polyxena şi Polydor. 

Două acţiuni lipite oferă şi Andromaca. Întîi, interesul se concentrează asupra relaţiilor dintre fosta soţie a lui Hector şi Neoptolem, tatăl copilului ei, Molossos. Urmează fuga Hermionei, fiica Elenei, cu Oreste, şi moartea lui Neoptolem, ucis într-o cursă organizată de fiul lui Agamemnon. S-a explicat inco­erenţa dramei prin ura atenienilor împo­triva Spartei, ură care îi îndemna să asiste bucuros la umilirea Hermionei, a lui Menelau, a lui Oreste. 

În Helena e vorba de regina Spartei care se află în Egipt, unde, conform unei vechi tradiţii, ar fi fost dusă de Hermes. Paris nu ar fi luat cu el la Troia decît fantoma adevă­ratei regine. După sfîrşitul războiului troian, Menelau o va regăsi şi o va lua cu el acasă, la Sparta.

Ciclopul, dramă sati­rică, este inspirat din cîntul IX al Odiseei şi are drept temă victoria inteligenţei abile împotriva brutalităţii. 

Din ciclul Atrizilor şi al Reîntoarcerilor (Nostoi) fac parte cîteva din cele mai izbutite piese ale lui Euripide Aşa, de exemplu, Ifigenia in Aulis, una dintre ultimele piese scrise de Euripide., este considerată de mulţi drept lucrarea sa cea mai de seamă. Fiica lui Agamemnon este evocată ca o fiinţă ingenuă şi eroică; mergînd la moarte cu demnitate, deşi cu regretul vieţii pier­dute, Ifigenia îşi mărturiseşte simţămin­tele în scena cu Agamemnon, cît şi în celebra sa monodie. Cuvintele pe care le adresează lui Ahile nu pot fi repetate fără emoţie: « Străine, nu vreau să mori pentru mine, nici să ucizi pe nimeni. Lasă-mă să salvez Grecia, dacă sînt în tare». 

Electra, în schimb, « democratizează» mitul care la Eschil şi la Sofocle se deosebea tocmai prin măreţie. Subliiind cruzimea şi, în oarecare măsură, vulgaritatea fiicei lui Agamemnon, Eschil are totuşi grijă să mulţumească în final e toată lumea demitizînd pe zei, pe eroi, pe poeţi. 

Acelaşi sens critic şi protes-itar îl are tragedia Oreste, o prelucrare Eumenidelor eschileene. 

Din ciclul teban, Baccantele au provocat şi continuă să rovoace aprige discuţii. Totul este neşteptat în această tragedie, de la tehnică (rolul corului se afirmă primordial în cţiune) şi pînă la concepţia în care raţiunea omenească se înfruntă cu exaltarea redinţei religioase. Nu este vorba, fireşte, de o convertire a lui Eschil la misticism, dar nu e mai puţin adevărat, că dincolo e unele manifestări de simţ critic, tragedia face multe concesii substratului legendar şi sugestiilor mitice ale cultului dionisiac.  

Hippolit este, desigur, cea mai importantă piesă a ciclului atic. Din personajul relativ secundar al Fedrei, Seneca - şi mai ales Racine — vor face eroina rincipală. Dar, Hippolit-ul lui Euripide are o mîndrie puţin sălbatică, evidentă mai ales în scena finală a dialogului a Teseu. Acest tînăr erou dispreţuieşte farmecele Afroditei şi o slujeşte pe Artemis.  

Dintre piesele lui Euripide Alcesta şi Medeea — inclasificabile — merită menţiunea pe care arta lui excepţională o reclamă. 

Alcesta este mai curînd dramă satirică decît o tragedie, o dramă în care elementele patetice se îmbină cu cele comice. Este vorba de moartea Alcestei, soţia regelui tesalian Admet, moarte pe care Euripide o înfăţişează pe scenă. Apollo obţinuse de la Parce viaţa lui Admet în schimbul altei vieţi, sacrificiu la care soţia iubitoare consimte. Heracles, prietenul lui Admet, va readuce din infern pe Alcesta. Piesa are excepţionale calităţi de stil şi conţine scene emoţionante. Rareori geniul scriitorului grec a reuşit un amestec mai potrivit de elemente aparent contradictorii pentru a crea situaţii şi personaje de-a dreptul fermecătoare.

Medeea face parte dintr-o trilogie, din care celelalte două piese, Philoktetes (Filoctet) şi Diktys (Dictis), s-au pierdut. Vrăjitoare şi magiciană, eroina tragediei seamănă în jurul ei crima şi nenorocirea în clipa în care Iason o părăseşte. Adevărat monstru moral, ea îşi ucide propriii copii pentru a se răzbuna pe tatăl lor. Finalul este un adevărat triumf al fărădelegii. După ce apare într-un car purtat de dragoni înari­paţi, ea nu coboară din văzduh decît pentru a pleca spre Atena, unde o aşteaptă regele Egeu. Medeea are adîncime, vigoare tragică şi conştiinţă în fărădelege. Şi totuşi rămîne feminină în ciuda personali­tăţii ei voluntare. Mai mult încă, Medeea este cea dintîi feministă din istoria cul­turii. Femeile din Corint, care alcătuiesc corul, nu o părăsesc o singură clipă. Ele îi dau sfaturi de moderaţie, dar se simt solidare cu aceea care îndrăzneşte să privească societatea din perspectiva femeii conştiente de valoarea ei. 

Rolul tragediei ca factor educativ s-a precizat mai ales în timpul lui Euripide, cînd transformarea ştiin­ţei secrete într-un corp de adevăruri divul­gate s-a definitivat. Gîndirea greacă se formează pe plan politic. Omul nu mai poate fi despărţit de cetăţean. 

«Alte naţiuni au creat zei, regi, spirite înalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit Subiectivul, ci Universalul» (Werner Jăger, Paideia). « Graţie educa­ţiei, idealurile aristocratice nu sînt uitate, ci devin proprietatea unui număr din ce în ce mai sporit de oameni liberi pentru a sfîrşi în întregul demos» (J. P. Vernant, Les Origines de la pensie grecque). 

Poate că este interesant, pentru a înţelege in­fluenţa spectacolelor tragice, să observăm că teatrul atenian nu este subordonat iniţiativei private. El este o instituţie oficială, controlată de stat. Reprezenta­ţiile au loc exclusiv cu ocazia unor sărbători religioase. Pentru a participa la un con­curs tragic, poetul trebuie să prezinte o tetralogie şi să ceară un cor. Dintre postulanţi, trei erau aleşi să-şi prezinte opera, iar competiţia — atît de apropiată sufle­telor greceşti — hotăra clasificarea prin intermediul juriului, un juriu destul denumeros şi exigent. Premiul III echivala, în asemenea condiţii, cu un eşec. Alcă­tuirea juriului dovedea o preocupare constantă, aceea a reprezentativităţii. Nu era vorba de a se urmări părerea cunoscătorilor, ci, în primul rînd, gustul mul­ţimii, a unei mulţimi formate la specta­colele tragice. S-a născut oare tragedia din cultul eroilor şi din ritualurile fune­rare sau, dimpotrivă, teoriile raţionaliste ale lui Euhemer «sînt mai străine de adevăr, decît acelea care consideră pe eroi ca pe nişte zei umanizaţi?» Fapt este că, odată cu Euripide şi cu dezvoltarea tra­gediei, cultul eroilor s-a generalizat, s-a moralizat şi s-a spiritualizat. Eroul îşi pierde caracterul de talisman, pentru a căpăta pe acela de model. O anume vir­tute, acea « arete », trece pe primul plan în preocuparea cetăţii, ca şi în idealul individual. 

Aşa, de exemplu, cine ar putea contesta impudoarea eroinelor lui Euripide. — acele Medei, acele Fedre, acele Stheneboie care nu ezită să-şi arate cu since­ritate dorinţele sensuale. Dar, pe de altă parte, aceleaşi piese sînt pline de precepte şi sentinţe morale, iar toate respiră o înaltă concepţie despre om, despre pute­rea lui spirituală, despre posibilitatea de a-şi considera viaţa şi destinul cu eroică detaşare. În acest sens, tragedia greacă nu a avut doar rolul cathartic pe care i l-a menţionat Aristotel. Ea a contribuit esenţial la formarea unui tip ideal de umanitate, comun grecilor şi «barba­rilor» elenizaţi ai Orientului apropiat. 

În orice caz, Euripide rămîne, prin varietatea in­fluenţelor pe care le-a suferit, a contradic­ţiilor pe care le-a inclus, a nuanţelor pe care s-a străduit să le exprime, o perso­nalitate de răscruce în evoluţia poeziei tragice şi, în general, în evoluţia ideilor şi a moravurilor elenice.

2 Responses so far.

  1. Anonim says:

    DISLIKE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  2. Anonim says:

    DISLIKE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Leave a Reply